Debriefing.org
Google
Administration
Accueil
Tous les articles
Imprimer
Envoyer
S’inscrire
Nous contacter

Informations, documents, analysesDebriefing.org
Éditorialistes
Menahem Macina

Pourquoi Elie vient-il d'abord traduction en langue roumaine d'un article de M. Macina
Menahem Macina
12/03/2014



Trebuie să vină mai întâi Ilie… (Mc 9,12)


Neputând să meargă la Saint-Rémy pentru sărbătoarea sfântului Ilie, iată textul conferinţei pe care Menahem Macina1 a prevăzut-o.


Iertaţi-mă dacă încep această conferinţă printr-o mărturisire. Până la treizeci de ani (am acum aproape patruzeci de ani mai mult !) personajul Ilie, oricât de impresionant şi venerabil mi s-ar fi părut totdeauna, nu mi-a atras atenţia în mod deosebit. În mintea mea, în timpul acela, lucrurile erau clare şi indiscutabile : după mărturia Evangheliilor şi a lui Isus însuşi, Ioan Botezătorul era Ilie redivivus. Ca mulţi alţii, nu înţelegeam deloc cum putea această « teologie să se împace cu unul sau altul din pasajele Vechiului Testament, mult în disonantă cu această concepţie, ca, de altfel, cu alte pasaje neotestamentare care, luate ca atare, se înscriau ca false faţă de numita interpretare. Pentru a rezuma pe scurt starea mea de spirit de atunci, aş spune că am clasat această crux interpretum împreună cu altele, într-un colţ al conştiinţei mele, promiţându-mi să aprofundez problema într-o zi, dacă se va simţi nevoia. Prilejul mi-a fost dat în mijlocul anului 1967.

În mod paradoxal şi fără să vreau deşi nu aparţineam acestei mişcări, tocmai Reînnoirea Carismatică a contribuit la focalizarea mea asupra a ceea ce nu ezit să numesc « misterul lui Ilie ». Într-adevăr, în perioada imediat următoare a victoriei israeliene, în cursul războiului numit » al celor Şase zile » a început să circule în cercuri fervente – şi mai ales în cadrul Reînnoirii carismatice – o interpretare actualizantă a evenimentelor ultime ale istoriei Mântuirii – pe care Scriptura le declară totuşi închise şi pecetluite până în vremea Sfârşitului (cf. Dn 12,9). Potrivit acestei exegeze, neamurile, pe care Evanghelia lui Luca le vesteşte ca, « călcând în picioare Ierusalimul » (cf. Lc 21,24), erau cei care nu erau evrei, inclusiv creştinii. Potrivit acestei scheme – care se voia profetică – « timpurile neamurilor » reprezintă lunga perioadă care a urmat dispersării poporului evreu, după urcarea la cer a lui Cristos înviat. În tot acest timp, se explica, urmându-l pe Pavel, evreii au fost puşi deoparte, « până când sunt împlinite timpurile neamurilor », după care ei vor fi admişi din nou, şi va fi pentru ei, tot potrivit lui Pavel, « o înviere din morţi » (cf. Rom 11,15).

Imediat am fost impresionat de această interpretare, cu atât mai mult cu cât ea era destul de mult în concordanţă cu propriile mele intuiţii asupra rolului poporului evreu la sfârşitul timpurilor. Dar am luat repede distanţă faţă de această « noutate » când am auzit pe unii adepţi pioşi şi chiar responsabili din Reînnoirea carismatică proclamând cu siguranţă, că « timpurile neamurilor » tocmai s-au sfârşit. Goyim (cei ne-evrei) exclamau ei cu entuziasm, nu mai striveşte în picioare Ierusalimul, pentru că iudeii l-au recucerit. Deşi puţin înclinat să confund politică şi planul lui Dumnezeu, mi-ar fi plăcut să cred în asta, dar îmi era imposibil. Şi aceasta din motive în acelaşi timp filologice, scripturare şi teologice. Motive filologice, pentru că susţinătorii acestei interpretări ignorau în mod vizibil sensul verbului grec pateô, subiacent traducerii, în limba lor maternă, a expresiei « Ierusalimul va fi strivit în picioare » - în greacă patouménè, metaforă clasică a zdrobirii violente a unui oraş (acelaşi verb este folosit în Plâng 1,15, « Domnul a strivit, epatésen, ca în teasc pe fecioara, fiica lui Iuda ») – pe care ei îl înţelegeau ca însemnând ocuparea Oraşului Sfânt. Motive scripturare, pentru că partizanii acestei teorii sfidau însuşi textul evanghelic escamotând absenţa semnelor apocaliptice anunţate de Isus ca fiind concomitente cu această cucerire a Ierusalimului – şi între altele : « semne în soare, în lună şi în stele », « spaimă între neamuri şi nedumerire, din pricina vuietului mării şi al valurilor », « puterile cerurilor se vor clătina » etc., enumerate în Luc 21,25-26 şi Mt 24,29. Motive teologice, pentru că convinşi, cum am spus mai sus, că « sfârşitul vremurilor neamurilor » a început în 1967, prin ocuparea israeliană a părţii orientale a Oraşului sfânt (în care se află Zidul şi ruinele Templului), aceşti oameni nu au luat în vedere nici o clipă că, caracterul escatologic al catastrofelor, anunţate de evanghelii ca trebuind să marcheze cucerirea Oraşului sfânt, atesta faptul că este vorba de evenimente viitoare. Mi se părea că o interpretare, pe cât de reducătoare pe atât de riscantă şi fără fundamente scripturare şi nici patristice solide, lăsa teologia planului lui Dumnezeu golită de conţinutul ei, instrumentalizată, politizată şi expusă unor divagaţii pseudo-profetice aşa ca cele pe care le stigmatiza deja Ieremia, în aceşti termeni (Ier 23,32) : « Sunt împotriva prorocilor care spun visuri mincinoase, care le povestesc pe acestea şi duc pe poporul meu la rătăcire cu amăgirile lor şi cu linguşirile lor, deşi Eu nu i-am trimis, nici nu le-am poruncit ; ei nu aduc nici un folos poporului acestuia, zice Domnul ».

De atunci m-am decis să supun această interpretare a « sfârşitului timpurilor » la piatra de încercare a unei chestiuni aferente venerabilei credinţe creştine, care urcă până la Tradiţia apostolică şi pe care învăţătura obişnuită a Bisericii n-a respins-o niciodată : credinţa într-o reîntoarcere a lui Ilie, înaintea sfârşitului timpurilor. De aceea, la fiecare întâlnire cu unul sau altul din predicatorii acestei « noi evanghelii » eu îi întrebam : « Credeţi în reîntoarcerea lui Ilie ? » Totdeauna obţineam un răspuns de felul : « Dar Isus însuşi a spus în Evanghelie că Ilie s-a întors deja în persoana lui Ioan Botezătorul » - aluzie la Mt 11,13-15. Eu le arătam de îndată că chiar aceste versete erau departe de a fi atât de evidente pe cât le gândeau ei, şi că alte pasaje din N. T. erau mult mai nuanţate, chiar « misterioase » faţă de acest subiect. De exemplu, în Mt 11,13-15, afirmaţia « el este acest Ilie care trebuie să vină » este inclusă între două expresii care îi limitează în mod deosebit sensul literal : « Toţi prorocii şi Legea au prorocit până la Ioan. Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel care va să vină. Cine are urechi de auzit să audă ».

Prima parte pare că are drept să nuanţeze afirmaţia abruptă. În ceea ce priveşte a doua, pe lângă faptul că ea ar putea să aibă aceeaşi funcţiune, ea punctează de obicei parabole (p. ex. Mt 13,9.43 ; Mc 4,9.23 ; Lc 8,8 ; 14,35). Ea figurează de asemenea şi în pasajele cu caracter escatologic (Ap 2,7.11.17.29 ; 3,6.13.22 ; 13,9). Şi una şi cealaltă par că invită să luăm ceea ce se spune cum grano salis.

La fel şi pentru Mt 17,11-12.

« Ilie într-adevăr va veni şi va aşeza la loc toate. Eu însă vă spun vouă că Ilie a venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el câte au voit ; aşa şi Fiul Omului va pătimi de la ei ».

Am tratat în altă parte2 , în detaliu, despre acest pasaj, care pare că pune capăt oricărei ezitări asupra faptului că Isus l-ar fi considerat pe Botezătorul ca fiind Ilie. În realitate, paralela stabilită aici între soarta lui Ioan şi cea a lui Isus ar putea prea bine să aibă rolul de a trimite la misterul lui Isus însuşi3 , care se afirmă ca Mesia şi moare fără a face actele pe care Scripturile şi o solidă tradiţie patristică le atribui Regelui-Mesia, al cărui rol este de a instaura împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, la sfârşitul timpurilor4 .

Aceeaşi tipologie în Mc 9,12, care ar putea să fi avut drept rol justificarea absenţei lui Ilie, aşteptat ca precursor al Mesiei, în lumina morţii anunţată de Isus :

„Ilie venind întâi va aşeza iarăşi toate. Şi cum este scris despre fiul Omului că va să pătimească multe şi să fie defăimat”.

În sfârşit – şi nu este cel mai mic argument -, în relatarea numită a « schimbării la faţă », care figurează în cei trei sinoptici (Mt 13,3urm. ; Mc 9,4 urm. ; Lc 9,30 urm.), Ilie apare în slavă cu Moise. Evenimentul se situează cu puţin înaintea deznodământului tragic al misiunii lui Isus, după moartea Botezătorului. Ori, până acum, în afara unei erori, nimeni –fie biblist, predicator sau simplu credincios – nu a îndrăznit să afirme că Ilie din această teofanie este Ioan Botezătorul.

Biserica, după cum am spus, nu a respins credinţa într-o reîntoarcere a lui Ilie5 . Cum ar fi putut să o facă, de altfel ? Într-adevăr, un număr considerabil de Părinţi au reluat-o pe seama lor, chiar dacă era pentru a-i atribui lui Ilie rolul de a converti poporul evreu la… Isus6 .

Se va citi, în anexă, un scurt florilegiu de citate, care dă mărturie asupra unui larg consens al Părinţilor în privinţa rolului escatologic al lui Ilie, în general, şi al evreilor, în particular. Orice reflexie asupra escatologiei, şi în special cea care pretinde că sondează natura şi modalităţile venirii Împărăţiei lui Dumnezeu, trebuie să ţină socoteală de aceste texte care nu pot fi neglijate. Pe de altă parte, astfel de doctrine constituie o mângâiere spirituală considerabilă pentru credincioşii pe care îi preocupă sensul plenar al pasajelor neotestamentare care vorbesc despre Parusia lui Cristos, despre sfârşitul timpurilor, despre durerile naşterii timpurilor mesianice, şi despre venirea în slavă a Împărăţiei lui Dumnezeu. Totuşi în ciuda marii lor valori, aceste texte nu fac aproape niciodată obiectul comentariilor teologilor şi nici al predicilor clerului. Doar câţiva specialişti – patrologi şi orientalişti mai ales – fac aluzie la ele uneori, dar cel mai des pentru a pune la îndoială pertinenţa lor, chiar pentru a le declara legendare sau fanteziste , şi, în orice caz, fără valoare pentru reflexia creştină.

Dar, se va spune poate, oare creştinul are nevoie de aceste perspective escatologice pentru a-şi trăi din plin credinţa şi a fi plăcut lui Dumnezeu, şi textele conciliare care expun doctrina catolică a venirii Împărăţiei lui Dumnezeu nu sunt oare suficiente pentru a se pregăti pentru aceste evenimente ? Formulată în aceşti termeni, obiecţia merită să fie luată în consideraţie. Desigur, doctrina expusă de Părinţii Conciliului Vatican II – mai ales în Constituţia asupra Bisericii – este, în sine, suficientă pentru credinţa şi practica creştină. Dar, pe lângă aceste declaraţii de principiu, există pasaje biblice şi patristice cu consonanţă escatologică, mai ales când conţinutul lor nu a fost luat în consideraţie îndeajuns de reflecţia eclezială (cf. Lumen gentium 7,48-50).

Şi de altfel de ce să reproşăm unor credincioşi că citesc altfel decât majoritatea coreligionarilor lor evenimentele contemporane, şi mai ales cele ale holocaustului şi ale contradicţiei pe care o ridică existenţa şi actele Statului Israel, şi de a vedea în ele semne ale timpurilor dacă nu este împlinirea plenară a unor profeţii ? De aceea, chiar pe baza doctrinei Părinţilor evocaţi în textele citate în referinţă mi se pare ca cei şi cele care ştiu că Dumnezeu este fidel şi nu va îngădui să fim ispitiţi dincolo de puterile noastre (cf. 1 Cor 10,13), nu trebuie să se teamă în a-şi însuşi credinţa venerabilă într-o reîntoarcere a lui Ilie înaintea Zilei judecăţii.

Într-adevăr, pe lângă faptul că majoritatea Părinţilor Bisericii au crezut în aceasta, cum s-a spus mai sus, această reîntoarcere este clar profetizată în două pasaje din V. T. :

Mal 3,23-24 : Iată că eu vă trimit pe Ilie prorocul, înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi înfricoşătoare ; El va întoarce inima părinţilor către fii şi inima fiilor către părinţii lor, ca să nu vin şi să lovesc ţara cu blestem !

Si 48,10-117  : [Ilie] cel care eşti, precum este scris, hotărât pentru vremuri viitoare, ca să potoleşti mânia8 mai înainte de mânie, să întorci inima tatălui către fiu şi să aşezi seminţiile lui Iacob. Cel care te vede, chiar dacă este mort, va trăi ».

De asemenea ei nu trebuie să se lase impresionaţi de păstorii sau de credincioşii care încearcă să îi convingă că nu trebuie să creadă în realitatea profeţiilor despre instaurarea, pe pământ, a unei Împărăţii milenare, aşa ca cea din Apocalipsă (20,4) :

Şi am văzut tronuri şi celor ce şedeau pe ele li s-a dat să facă judecată. Şi am văzut sufletele celor tăiaţi pentru mărturia lui Isus şi pentru cuvântul lui Dumnezeu, care nu s-au închinat fiarei, nici chipului ei, şi nu au primit semnul ei pe fruntea şi pe mâna lor. Şi ei au înviat şi au împărăţit cu Cristos mii de ani.

Voi sfârşi această demonstraţie prin mărturia impresionantă a lui Irineu, într-un text care, până acum, nu a fost niciodată condamnat de Biserică ca fiind de factură milenaristă :

Cartea V,34,4 : Isaia… mai spune : « Mă voi bucura de Ierusalim şi mă voi veseli de poporul meu şi nu se va mai auzi în acesta nici plâns, nici ţipăt. Să nu mai fie acolo copii care mor în floarea vârstei şi nici bătrâni care nu ajung la capătul vieţii lor ! Aşa că cine va muri la o sută de ani va fi tânăr şi cine nu o va ajunge va fi blestemat… Vârsta poporului meu va fi ca vârsta copacilor : cei aleşi ai mei se vor bucura de osteneala mâinilor lor ».

V,35,1 : Dacă unii încearcă să înţeleagă astfel de profeţii într-un sens alegoric, ei nu vor ajunge nici măcar să cadă de acord între ei în privinţa tuturor punctelor. De altfel ei vor fi convinşi de greşeală prin textele înseşi, care spun : « Când oraşele neamurilor vor fi goale, din lipsă de locuitori, la fel ca şi casele, din lipsa de oameni, şi când pământul va ajunge pustiu… Căci iată, zice Isaia, că Ziua Domnului vine, aducătoare de moarte, plină de furie şi de mânie, pentru a transforma pământul în pustiu şi a-i nimici pe păcătoşii de pe el. » El mai spune : « Cel nelegiuit să fie înlăturat pentru a nu vedea slava Domnului ! » « Şi după » ce « aceasta » va avea loc, « Dumnezeu, zice el, îi va îndepărta pe oameni şi cei care vor fi fost lăsaţi se vor înmulţi pe pământ »… Toate profeţiile de acest fel se referă fără îndoială la învierea drepţilor, care va avea loc după venirea Anticristului şi nimicirea neamurilor supuse autorităţii lui : atunci cei drepţi vor domni pe pământ, crescând după apariţia Domnului ; ei se vor obişnui, datorită lui, să-şi însuşească slava tatălui şi, în această împărăţie, ei vor ajunge să comunice cu sfinţii îngeri, la fel ca şi la comuniunea şi unirea cu realităţile spirituale. Şi toţi cei pe care Domnul îi va găsi în trup, aşteptându-l din ceruri după ce au îndurat încercarea şi au scăpat din mâinile Nelegiuitului, sunt cei despre care prorocul a spus : « Şi cei care vor fi fost lăsaţi se vor înmulţi pe pământ ». Aceştia din urmă sunt şi toţi aceia dintre păgâni pe care Dumnezeu îi va pregăti dinainte pentru ca, după ce au fost lăsaţi, ei să se înmulţească pe pământ, să fie conduşi de sfinţi şi să slujească la Ierusalim…

V,35,2 : Aceste evenimente nu ar putea să se situeze în locurile supra-cereşti – « căci Dumnezeu, a spus prorocul, îşi va arăta măreţia întregului pământ care este sub cer » -, dar ele se vor produce în vremurile Împărăţiei, când pământul va fi fost reînnoit de Cristos şi Ierusalim va fi fost reconstruit după modelul Ierusalimului de sus.


Concluzie

În mod curios, adepţii Reînnoirii carismatice şi alte grupuri creştine – al căror zel pentru Dumnezeu nu poate fi negat, chiar dacă este puţin luminat (cf. Rom 10,2) – continuă neîncetat să repete şi să îşi difuzeze interpretarea literalistă şi îndrăzneaţă a împrejurărilor venirii sfârşitului timpului neamurilor, din care am expus esenţialul, la începutul acestei conferinţe.

Această perspectivă are, desigur, o parte de adevăr. Totuşi, ea devine inacceptabilă când cei care o expun afirmă că evenimentul care ar fi pus capăt timpului neamurilor ar fi reunificarea Ierusalimului de Statul Israel, prin « războiul celor Şase Zile », în iunie 1967. Întunecaţi de dragostea lor pentru Israel şi confundând exegeza lor actualizantă cu realizarea cu adevărat a profeţiilor scripturare, susţinătorii acestei interpretări eronate riscă, cu cele mai bune intenţii din lume, să grăbească manifestarea unuia sau mai multor pseudo-mesii şi pseudo-proroci, faţă de care însuşi Domnul ne-a pus în gardă (cf. Mt 24,4-5.11). Şi aceasta, ca urmare a unei lecturi fondamentaliste şi îndrăzneţe de actualizare a semnelor timpului, care îi determină să confunde propriile lor speculaţii cu căile Domnului, care sunt mai presus de ale noastre (cf. Is 55,9). Se cuvine deci să citim cu umilinţă şi cu atenţie texul neotestamentar, aşa cum este el, fără a alege între evenimentele care sunt descrise în el, nici inversând ordinea lor, adică, aşa cum prescrie Moise pentru Torah, fără a adăuga şi nici a da ceva la o parte (cf. Dt 4,2 ; 13,1).

Ori, dacă ne referim la capitolul 21 al Evangheliei lui Luca, unde figurează profeţia despre « împlinirea vremurilor neamurilor » constatăm că acest eveniment este precedat şi urmat de mai multe altele care nu au fost încă împlinite. Totuşi, vor spune unii, oare nu sunt deja prezenţi printre noi falşi mesii, nu există oare războaie şi dezordini cum vesteşte Domnul ? Desigur, dar însuşi Isus afirma în legătură cu ele : « Să nu vă înspăimântaţi, căci acestea trebuie să fie întâi, dar sfârşitul nu va fi curând » (cf. Lc 21,8-9 = Mt 24,4-6).

De altfel, citind mai bine aceste texte, avem impresia că, voit sau nu, Noul Testament are ca ciocnit perspectivele. Căci, de fapt, tot ceea ce Isus vesteşte s-a produs deja, chiar de la începuturile Bisericii, când, într-un mod aproape neîntrerupt mai întâi şi timp de multe decenii, apoi, după aceea în mod sporadic, timp de mai mult de două secole, persecuţii teribile i-au lovit pe creştini. Se va remarca de asemenea că însăşi descrierea cuceriri şi ruinei Ierusalimului poate foarte bine să se refere la cea care a avut loc în anul 70 după Cristos. De altfel, tocmai aşa interpretează majoritatea bibliştilor ansamblul acestui capitol din Luca (Lc 21). Totuşi, nici numeroasele paralele care se citesc la capitolul 24 din Evanghelia lui Matei, nu pot lăsa loc celei mai mici îndoieli privind existenţa, în aceste texte, a unei perspective escatologice.

Din contra, nu există nici o ambiguitate asupra unui punct capital, adică împlinirea vremurilor neamurilor nu va avea loc decât după ce neamurile vor fi călcat în picioare Ierusalimul. Înseamnă deci că un ultim asalt va avea loc, la sfârşitul timpurilor contra Oraşului şi Ţării Sfinte şi contra celor care vor fi adunaţi acolo, pentru a se lupta cu locuitorii de aici (cf. Lc 21,24 ; Is 56,8).

Dar, poate se va pune întrebarea, ce se întâmplă cu Biserica în acest scenariu ? Şi, de fapt, această întrebare pertinentă dezvăluie punctele slabe ale speculaţiei de mai sus, care vede, în reîntoarcerea unei părţi a poporului evreu în pământul său, şi mai ales în recucerirea capitalei sale istorice, împlinirea profeţiei lui Cristos asupra sfârşitului vremurilor neamurilor. Este nevoie de o bună doză de optimism sau o orbire totală în faţa realităţii pentru a afirma că « de acum înainte, Ierusalimul nu mai este călcat în picioare de neamuri », când se ştie că acest oraş este revendicat de mai multe religii şi că Domnul stâncii (impropriu numit moscheea lui Omar) şi moscheea Al Aqsa tronează încă pe esplanada Templului.

În plus, afirmaţia potrivit căreia vremea neamurilor ar fi cea a dominaţiei lui Israel asupra neamurilor, considerată că a luat sfârşit în iunie 1967 este combătută de un simplu examen comparativ al folosirii acestei expresii în Scriptură. Se dovedeşte, într-adevăr, că ea nu figurează decât în Iezechiel, sub forma ebraică et goim = vremea neamurilor, paralelă într-un mod remarcabil a expresiei neotestamentare kairoi ethnôn (Lc 21,24). La acest proroc, expresia desemnează scurta perioadă escatologică în care cei nelegiuiţi vor zdrobi, o ultimă dată, forţa poporului Sfânt (cf. Daniel 12,7), înainte de a fi învinşi de Miel (cf. Ap 17,14), cum este scris (cf. Iez 30,2-3) : « Fiul omului, proroceşte şi zi ; aşa grăieşte Domnul Dumnezeu : Plângeţi ! O, ce zi ! Că se aproprie ziua, se aproprie ziua Domnului, ziua cea întunecată. Vine vremea neamurilor (et goyim). Atunci, poporul iudeu fidel lui Dumnezeu şi ne-iudeii care îşi vor fi legat destinul de al său vor avea soarta lui Isus, când el spune celor care îl arestau ca şi când ar fi fost un tâlhar ; « este ceasul vostru şi stăpânirea întunericului » (Lc 22,53). Vremea neamurilor este deci perioada în care Dumnezeu îl dă pe poporul său puterii lor dezlănţuite.

Oare este necesar să insistăm asupra faptului că – mulţumim lui Dumnezeu – nu este încă cazul. TREBUIE SĂ VINĂ MAI ÎNTÂI ILIE.

Contact mail : macina@scarlet.be

Sites : www.rivtsion.net; www.tsofim.org


*****


Scurt florilegiu de citate din Sfinţii Părinţi în legătură cu întoarcerea escatologică a lui Ilie

Apocalipsa a lui Petru (necanonică) vorbeşte despre reîntoarcerea viitoare a lui Ilie într-un text, din păcate, lacunar :

Şi când ei îl vor respinge [Anticristul], el va ucide cu sabia sa, şi vor fi numeroşi martiri. Atunci mugurii smochinului, adică casa lui Israel, vor ieşi : mulţi vor primi martiriul din mâna sa. Enoh şi Ilie trimişi pentru a-i anunţa că Înşelătorul este cel care va veni în lume şi care va face semne şi minuni pentru a înşela. Şi atunci, ei vor muri de mâna lui şi vor fi martirizate şi vor fi recunoscuţi printre bunii şi adevăraţii martiri care i-au plăcut lui Dumnezeu în timpul vieţii lor.

(New Testament Apocrypha, vol. 2, édit. W. Schneemelcher, Westminster Press, Philadelphia 1963, p. 669).

Hipolit din Roma (170-236) prevede convertirea poporului evreu, la sfârşitul timpurilor. Sprijinindu-se pe profeţia celor şaptezeci de săptămâni a lui Daniel, el scrie :

[Daniel] a vrut deci să prezică ultima săptămână de ani, la sfârşitul lumii. Cei doi proroci, Enoch şi Ilie, ocupă jumătate din ea şi îndeamnă fără nici o îndoială la pocăinţă poporul evreu şi toate neamurile.

(Hipolit din Roma, Despre Anticrist, 43, PG 10,762; cf. Dn 9,24-27).

Victorin de Poetovio (mort către 304) leagă şi el convertirea evreilor de reîntoarcerea lui Ilie şi de profeţia lui Malahia :

[Sfântul Ioan] numeşte prorocul Ilie, care trebuie să preceadă timpul Anticristului pentru a restabili bisericile şi a le stabiliza după o intolerabilă persecuţie. Tocmai în perspectiva Vechiului şi Noului Testament citim aceste lucruri. Domnul spune, într-adevăr, prin Malahia : Iată că eu vă trimit pe Ilie Tesviteanul pentru a întoarce inima omului spre aproapele său, adică spre Cristos, prin pocăinţă. Să întoarcă inima părinţilor către fiii lor : adică, la vremea chemării, să-i cheme pe evrei spre poporul care le-a succedat. Şi de aceea el arată chiar numărul acelora dintre evrei care vor crede, şi marea mulţime venită dintre păgâni.

(Victorin de Poetovio, Comentariul Apocalipsei, VII, edit. Haussleiter, Viena 1916. CSEL 49, pp. 54-55; cf. Ml 3,23 ss.).

Mai găsim, la acelaşi Victorin de Poetovio o interpretare surprinzătoare a identităţii celor o sută patruzeci şi patru de mii care îl urmează pe Miel pretutindeni unde merge :

Aceştia sunt evreii care, în timpurile de pe urmă, vor veni la credinţă prin predicarea lui Ilie şi pentru care este garant Duhul Sfânt, nu numai din cauza virginităţii trupului lor, ci din cauza cuvintelor lor.

(Id., Ibid., XX, 1, CSEL, p. 140; cf. Ap. 14,1.4).

Augustin (mort în 430) prevede convertirea viitoare a lui Israel :

[Această idee] că, prin acest mare şi admirabil proroc Ilie, legea trebuie să fie expusă evreilor, în timpurile din urmă, înaintea judecăţii, şi că evreii trebuie să creadă în adevăratul Cristos, adică al nostru, este foarte răspândită în cuvintele şi inima credincioşilor.

(Augustin, Cetatea lui Dumnezeu, XX, 29; cf. şi XX, 30, 3).

Tot Augustin :

În acele zile, evreii, cei care trebuie să vadă Duhul de har şi de milostivire, se vor căi că l-au insultat pe Cristos în Patima sa, când îl vor vedea venind în măreţia sa, şi când îl vor recunoaşte pe el, a cărui umilinţă au batjocorit-o mai întâi părinţii lor ; dar părinţii lor, autorii unei astfel de nelegiuiri, înviind, îl vor vedea ; ei vor fi deja pedepsiţi, dar nu încă corectaţi… Totuşi, cei care trebuie să creadă, în acel timp, prin intermediul lui Ilie, vin din neamul lor […]. De aceea aflăm că [evenimentele] următoare vor veni la judecată, sau foarte aproape de ea : [venirea lui] Ilie Tesviteanul, credinţa evreilor, persecuţia Anticristului, judecata lui Cristos, învierea morţilor, învierea celor buni şi a celor răi ; conflagraţia lumii şi reînnoirea ei.

(Id., Ibid., XX, 30, 3, 5; Cf. Za 12,10).

Ilarie de Poitiers (315-367) leagă în mod discret concepţia mântuirii lui Israel de sfârşitul lumii, de venirea lui Ilie şi de împlinirea profeţiei lui Malahia :

[Cristos] le răspunde că Ilie va reveni pentru a restaura toate, adică pentru a chema din nou la cunoaşterea lui Dumnezeu ceea ce va găsi din Israel. Aceste cuvinte înseamnă că Ioan a venit în puterea şi spiritul lui Ilie. La fel cum o parte din evrei a crezut prin apostoli, la fel o parte va crede prin Ilie, şi ea va fi îndreptăţită prin credinţă.

(Ilarie de Poitiers, Comentariu asupra sfântului Matei, XVIII, 4, 5; cf. Mt 17,11; Lc 1,17).

După Diodor din Tars (mort către 380), vor fi mântuiţi, în Israel, doar cei care vor răspunde chemării lui Ilie. Întregul Israel al sfântului Pavel nu înseamnă ansamblul poporului evreu, ci

Aceia [dintre evrei) care vor fi chemaţi de Ilie, sau cei care, adunaţi de el, pe când vor fi împrăştiaţi în lume, vor vrea să vină la credinţă.

(K. Staab, Pauluskommentare aus der griechischen Kirche, Münster 1933, p. 104; cf. Rm 11,26).

Ieronim (342-420), la rândul său, relatează –cu un scepticism care spune mult despre puţinul caz pe care îl face din aceasta opinia următoare.

Evreii şi ereticii iudaizanţi cred că Ilie trebuie să vină înaintea Mesiei lor, şi că el va restabili toate lucrurile.

(Ieronim, Comentariu asupra lui Malahia, III, IV, 5-6).

Pentru Ciril de Alexandria (mort în 444), Israel se va converti la sfârşitul timpurilor. În comentariul său asupra Genezei, după ce a citat profeţia lui Malahia, el comentează :

Acesta [Ilie], când va veni, va restabili intratabilul Israel, aşa cum se cuvine, îl va face să iasă din lunga mânie [a lui Dumnezeu], îl va face prieten al lui Cristos, şi în pace cu el.

(Ciril de Alexandria, Glaphyre în Geneza, V, 3).

Episcopul nestorian, Ishodad de Merv (secolul al IX-lea), relatează comentariul următor al lui Teodor de Mopsuest (350-428) :

Amintiţi-vă, zice [Malahia], şi nu uitaţi Legea pe care v-am impus-o prin Moise, [şi] al cărei prim semn că este respectată este ca să-l primiţi pe Cristos care este aşteptat, când va apărea pentru mântuirea voastră şi [cea] a tuturor [oamenilor]. Dar pentru că, chiar în momentul apariţiei sale, vă veţi arăta necredinţa, vi-l voi trimite, înainte de a doua venire din cer, pe Ilie Tesviteanul, pentru a-i uni în ei pe cei dezbinaţi.

(Commentaire d'Iso‘dad de Merv sur l'Ancien Testament. VI. Psaumes, tradus de C. Van den Eynde, ed. Peeters, Louvain 1981, p. 179).

Episcopul Teodoret de Cyr (393-466) adoptă şi el schema malahiană a reîntoarcerii lui Ilie. Dar, destul de curios, el comentează în legătură cu capitolul 11 din Epistola către Romani :

Şi Apostolul afirmă cu mai multă vigoare mântuirea viitoare a evreilor, datorită lui Ilie Tesviteanul.

(Teodoret de Cyr, Comentariu asupra lui Iezechiel, XLVIII).

Acelaşi Teodoret mai scrie, bazându-se pe Malahia :

Orbirea a lovit o parte din Israel până la intrarea totalităţii păgânilor, şi astfel întregul Israel va fi mântuit […] (Sfântul Pavel) îndeamnă să nu disperăm în privinţa mântuirii celorlalţi [partea care nu este mântuită]. Într-adevăr, după ce păgânii vor fi primit predicarea, chiar şi aceia [evreii] vor crede, când marele Ilie va fi venit şi le va fi adus doctrina credinţei… Mărturia prorocului stabileşte acest lucru.

(Id., Comentariu asupra Epistolei către Romani, XI, 25. Cf. Rm 11,25).

În comentariul său asupra Cărţii lui Daniel, episcopul nestorian Ishodad de Merv (sec. Al IX-lea), relatează următoarea tradiţie :

Teodoret spune că aceşti trei ani şi jumătate [din Daniel 12,12] constituie timpul în care va domni Anticristul, la sfârşit, şi cele patruzeci şi cinci de zile [reprezintă timpul] începând [cu momentul] în care omul pierzaniei va fi condamnat şi în care Ilie va triumfa şi va întoarce pe orice om [de la Anticrist], îi va dojeni pe evrei şi îl va predica pe Domnul Nostru până când Domnul va apărea din cer.

(Commentaire d'Iso‘dad de Merv sur l'Ancien Testament. V. Jérémie, Ézéchiel, Daniel, trad. C. Van den Eynde, ed. Peeters, Louvain 1972, p. 153).

Comentându-l din nou pe Malahia, Teodoret scrie :

[Malahia] ne învaţă că, atunci când va acţiona Anticristul, va apare marele Ilie, care va vesti evreilor venirea Domnului şi îi va converti pe mulţi. Este ceea ce înseamnă într-adevăr : El va întoarce inima părinţilor către fii (cf. Mal 3,24), adică [îi va întoarce] pe evrei la cei care erau destinaţi să creadă printre neamuri […]. Tocmai din cauza necredinţei lor s-au dovedit ei ultimii. Dar când ei vor crede, prin marele Ilie, [evreii] vor fi asimilaţi acestor neamuri care au primit mântuirea care le era trimisă, şi vor fi cuprinşi într-o singură Biserică.

(Teodoret de Cyr, Comentariu asupra lui Daniel, PG 81,1533. Cf. Daniel 12,1).

Într-un comentariu asupra Epistolei către Romani, Ishodad de Merv, citat deja, relatează o altă tradiţie, de data aceasta anonimă, privind pe Ilie şi poporul evreu :

Care este deci misterul ? Această împietrire a inimii i s-a întâmplat lui Israel pentru un timp. El vrea să spună că ei [evreii] nu vor rămâne la nesfârşit străini de Dumnezeu, dar va veni un timp în care ei vor mărturisi adevărul, când toţi oamenii vor fi primit învăţătura religiei. De fapt, el vesteşte timpul venirii lui Ilie. Şi ce rezultă din aceasta ? Atunci întregul Israel va fi mântuit, adică toţi evreii care, prin natură, au afinitate de rasă cu Israel. Atunci, spune el, în acel timp, [evreii] se vor întoarce la Ilie ca la prorocul lor, şi prin intermediul lui, ei se vor apropria de credinţa în Cristos.

(The Commentaries of Ishodad of Merv bishop of Haddata, ed. M. D. Gibson, in Horae Semiticae), Vol. V, Part II, p. 17; cf. Rm 11,25-26).


* Această antologie este o prescurtare a celei pe care am realizat-o în articolul meu : M. R. Macina, "Le rôle eschatologique d'Élie le Prophète dans la conversion finale du peuple juif. Positions juives et chrétiennes à la lumière des sources rabbiniques et patristiques", POC XXXI (1981), p. 71-99. Citatele pot fi reproduse cu condiţia menţionării numitului articol.




1 Menahem Macina este absolvent al Universitătii Ebraice din Ierusalim şi a fost cercetător, apoi profesor conferenţiar la Universitatea catolică din Louvain (Belgia), la Facultatea de Teologie catolică din Lille, apoi, în aceşti ultimi ani, cercetător la Universitatea Liberă din Bruxelles. Rămas la pensie, el îşi consacră cea mai mare parte a timpului în animarea a două sit-uri Web si la redactarea de lucrări şi articole. Este specializat în istoria relaţiilor dintre creştinism şi iudaism, tema căreia el i-a consacrat o lucrare de vulgarizare întitulată „Du mépris à la reconnaissance de l'autre : Chrétiens et Juifs au tournant du 3e millénaire, în curs de apariţie la Albin Michel (Paris) la sfârşitul lui 2005 sau începutul lui 2006.

2 M. Macina, "Jean le Baptiste était-il Élie ? Examen de la tradition néotestamentaire", POC, t. XXXIV (1984), p. 209-232). O transcriere este acesibilă pe situl www.rivtsion.net (www.rivtsion.net/documents/showthread.php?threadid=2775).

3 Ibid., p. 230.

4 Este vorba aici de o doctrină patristică venerabilă. Să ne gândim, într-adevăr, că Irineu de Lyon (sec. al II-lea) a consacrat întreaga Carte V din Adversus Haereses pentru a lupta fără milă contra celor care respingeau ortodoxia acestei credinţe, a cărei origine el o atribuie Presbiterilor (). Am consacrat un articol acestei probleme : "La croyance en un Règne du Messie sur la terre : patrimoine commun aux Juifs et aux Chrétiens ou hérésie millénariste ?", Cedrus Libani, n° 64 (2001), p. 39-51. De asemenea posibil de citit pe Internet ().

5 Unii vor obiecta poate că două decrete ale Sfântului Oficiu (1941 şi 1942) au hotărât în mod clar : « Sistemul milenarismului chiar amestecat –adică, care învaţă că, potrivit adevărului catolic, Domnul Cristos, înaintea judecăţii finale, va veni în trup pe acest pământ pentru a domni, că învierea unui anumit număr de drepţi ar fi avut loc sau nu ar fi avut loc – nu poate fi învăţată cu siguranţă (tuto doceri non posse) ». dar nu trebuie să se confunde disciplina Bisericii şi doctrina sa. A se vedea ceea ce am scris despre acest subiect în articolul meu citat mai înainte (nota 4, de ma sus), la paragraful intitulat "La doctrine d'un royaume millénaire du Christ sur terre est-elle orthodoxe ?", p. 48-50.

6 A se vedea articolul meu : "Le rôle eschatologique d'Élie le Prophète dans la conversion finale du peuple juif. Positions juives et chrétiennes à la lumière des sources rabbiniques et patristiques", POC, t. XXXI (1981), p. 71-99.

7 Traducerea mea urmează literal textul ebraic, după comentariul (în ebraica modernă) a fragmentelor din Cartea lui Ben Sirah care figura în manuscrisele de la Gueniza din Cairo regăsite de Schechter în 1896-7. A se vedea M. Z. Segal, Sefer Ben Sira haShalem, Mosad Bialik, Ierusalim, 1972, p. 330.

8 În comentariul său evocat mai sus, Segal parafrazează « a face să înceteze mânia », în aceşti termeni : « a opri şi a face să înceteze si a înlătura din Israel mânia lui Dumnezeu, înainte să ardă mânia sa în ziua teribilă [a judecăţii]. Personal, sunt uimit de paralela cu invectiva dură a lui Ioan Botezătorul în Mt 3,7 : « Văzând Ioan pe mulţi din farisei şi saducei venind la botez, le-a zis : Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de Mânia ce va să fie ? »